Sari la conținut

Suillus flavidus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Suillus flavidus
Pitoașcă gălbuie, pitoașcă de turbărie
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Boletales
Familie: Suillaceae
Gen: Suillus
Specie: S. flavidus
Nume binomial
Suillus flavidus
(Fr.) J.Presl (1846)
Sinonime
  • Boletus flavidus Fr. (1815)
  • Boletus pulchellus Fr. (1874)
  • Cricunopus pulchellus (Fr.) P.Karst. (1882)
  • Viscipellis flavida (Fr.) Quél. (1886)
  • Ixocomus flavidus (Fr.) Quél. (1888)
  • Boletopsis flavidus (Fr.) Henn. (1898)
  • Viscipellis pulchella (Fr.) Quél. (1886)
  • Solenia flavida (Fr.) O.Kuntze (1898)
  • Boletopsis pulchella (Fr.) Henn. (1898)
  • Boletus elegans var. pulchellus (Fr.) Rea (1922)
  • Suillus grevillei var. pulchellus (Fr.) Rea (1922)
Modifică text Consultați documentația formatului

Suillus flavidus din încrengătura Basidiomycota în familia Suillaceae și de genul Suillus[1] este o ciupercă comestibilă care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele este denumit în popor pitoașcă gălbuie sau pitoașcă de turbărie. Apare în România, Basarabia și Bucovina de Nord, numai foarte rar, crescând solitar sau în grupuri mici, numai sub jnepeni prin turbării înalte, pe soluri acide, evitând cele calcaroase, de la deal la munte, din iulie până în octombrie.[2][3][4]

Taxonomie

[modificare | modificare sursă]
Jan S. Presl

Marele savant suedez Elias Magnus Fries a descris specia deja în 1815 sub denumirea Boletus flavidus în volumul 1 al lucrării sale Observationes mycologicae.[5]

În anul 1846, renumitul botanist austriac de naționalitate cehă Jan Svatopluk Presl (1791-1849) a dat soiului denumirea Suillus flavidus, alăturându-l genului Suillus, de verificat în volumul 2 al operei sale Wšeobecný rostlinopis, čili: popsání rostlin we wšelikém ohledu užitečných a škodlivých.[6] Acest nume binomial este valid până în prezent (2018).

Încercarea redenumirii în Boletus pulchellus propusă de Fries în cartea sa Hymenomycetes Europaei, sive Epicriseos systematis mycologici din 1874[7] a fost tot astfel fără succes ca și toate celelalte. Deci sunt valabile sinonim, ele pot fi neglijate.

O anumită acceptanță în literatura micologică franceză a avut denumirea Ixocomus flavidus a renumitului micolog Lucien Quélet, publicată în cartea sa Flore Mycologique de la France et des Pays Limitrophes din 1888.[8]

Descriere

[modificare | modificare sursă]
Bres.: Boletus flavidus
  • Pălăria: are un diametru de 3-7 (9) cm, este destul de moale și radial-fibroasă, fiind inițial conică cu marginea răsfrântă în jos, apoi convexă și la bătrânețe întinsă, prezentând adesea un gurgui central. Cuticula care se desprinde ușor de pălărie, este netedă unsuroasă și tare vâscoasă la umezeală. Coloritul variază de la galben albicios peste pal gălbui, galben-ocru cu nuanțe castanii până la gri-maroniu.
  • Tuburile și porii: tubulețele sunt mult mai scurte decât grosimea pălăriei, largi, unghiulare, aderate la picior, tineri ușor decurente reticular, galbene până galben-măslinii precum dificil separabile de pălărie. Porii sunt largi, neregulați colțuroși, alungiți (până la 2 mm lungime), dispuși radial și de culoare galben-aurie. Inițial sunt acoperiți de un văl parțial albicios care rupe după scurt timp. Nu-și schimbă culoarea prin strivire.
  • Piciorul: are o înălțime de 4-7 (9) cm și o lățime de 0,6-1,2 cm, este tare, plin, cilindric, nu rar curbat, albicios până la palid gălbui-ocru, adesea cu mici puncte ruginii, rămânând alb între inel și pălărie. Inelul destul de subțire este inițial mai mult sau mai puțin conturat, alb transparent și vâscos, dar schimbă mai întâi culoarea spre cea a pălăriei, devenind în sfârșit brun și uscat.
  • Carnea: este cărnoasă, ceva fibroasă, fiind de culoare slab galbenă, aproape albă care poate deveni roz în secțiune. Mirosul este ca cel de ciuperci până slab fructuos și gustul plăcut acrișor. Cuticula vâscoasă trebuie să fie îndepărtată imediat după cules.[2][3][4]
  • Caracteristici microscopice: are spori netezi și fusiformi, murdar galben-măslinii, având o mărime de 7-10 x 3,8-4,5 microni. Pulberea lor este brun de scorțișoară Basidiile clavate, mereu cu 2 sterigme, au o mărime de 20-35 x 7-12 microni.[9]
  • Reacții chimice: Cuticula buretelui se colorează cu acid sulfuric parțial verzui apoi brun și în sfârșit măsliniu, iar tuburile și porii mai viu galben, pălăria sub aburi de amoniac brun-violaceu, cuticula și tuburile cu Hidroxid de potasiu brun-roșiatic, carnea pălăriei spre cuticulă gri, iar în apropierea tuburilor ruginiu și carnea piciorului în permanență brun-roșiatic.[10][11]

Confuzii

[modificare | modificare sursă]

Buretele poate fi confundat, dacă nu se dă seama de arborele de micoriză, cu alte specii din genul Suillus precum soiuri foarte apropiate, cu toate comestibile, cum sunt: Chalciporus piperatus, sin. Boletus piperatus,[12] Gyrodon lividus,[13] Suillus bovinus,[14][15] Suillus collinitus,[16] Suillus granulatus,[17] Suillus plorans,[18] Suillus tridentinus,[19] Suillus variegatus,[20] Suillus viscidus,[21] sau Xerocomus spadiceus.[22]

Specii asemănătoare

[modificare | modificare sursă]
  • Chalciporus piperatus
    Chalciporus piperatus
  • Gyrodon lividus
    Gyrodon lividus
  • Suillus bovinus
    Suillus bovinus
  • Suillus collinitus
    Suillus collinitus
  • Suillus granulatus
    Suillus granulatus
  • Suillus plorans
    Suillus plorans
  • Suillus tridentinus
    Suillus tridentinus
  • Suillus variegatus
    Suillus variegatus
  • Suillus viscidus
    Suillus viscidus
  • Xerocomus spadiceus
    Xerocomus spadiceus

Valorificare

[modificare | modificare sursă]

Este o specie comestibilă, nefiind de valoare alimentară superioară, care ar trebui să fie ingerată mai bine în stadiu tânăr. Cel mai bine se prepară împreună cu alte ciuperci de pădure (după ce cuticula lipicioasă respectiv vâscoasă a fost îndepărtată deja în pădure). Se pretează și la conservarea în oțet sau ulei.[23]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ a b Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1931, p. + tab. 905
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 440-441, ISBN 3-405-12124-8
  4. ^ a b Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „ Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 265
  5. ^ Elias Fries: „Observationes mycologicae”, vol. 1, Editura Gerhard Bonnier, Havniae 1815, p. 110
  6. ^ J. Presl: „Wšeobecný rostlinopis, čili: popsání rostlin we wšelikém ohledu užitečných a škodlivých”, Editura W. Praze/Novočeská Bibliothéka, Praga 1846, p. 1917 [1]
  7. ^ Elias Fries: „Hymenomycetes Europaei, sive Epicriseos systematis mycologici”, Editura Berling, Uppsala 1874, p. 497 [2]
  8. ^ Lucien Quellet: „Flore Mycologique de la France et des Pays Limitrophes”, Editura Octave Doin, Paris 1888 p. 415
  9. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XIX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1931, p. + tab. 905
  10. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 31, ISBN 3-85502-0450
  11. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 61
  12. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 46, ISBN 3-85502-0450
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 35, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 35, ISBN 3-85502-0450
  15. ^ I funghi dal vero, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 376-377, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 524-525, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 87-88, ISBN 3-426-00312-0
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 522-523 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 526-527, ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 35, ISBN 3-85502-0450
  21. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 528-529, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 35, ISBN 3-85502-0450
  23. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 105-108

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto: vol. 1-4, 7 (vezi sus)
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Suillus_flavidus&oldid=13984551